luni, 22 iunie 2009

O speranta singura in camp

Mii de fulgi gri de cenusa se zbat fericiti in jurul victimei cazute in zapada inrosita de sange.
Acum e totul doar frig si tacere surda, aburi ce ies usor din padurea de la orizont construiesc perdeaua ce ascunde crima. Cerul se inroseste de rusinea faptei, caci si Dumnezeu se mira de ce poate fiinta umana. Un copil intrat pana la jumate in zapada afanata zornaie doua cartuse in mana stanga si zambeste la soarele ce fuge. Imbract cu haine funinginoase si negricios ca un taciune, fiu de miner mandru ce nu intelege tragedia si nu vede raul. Se indreapta agale spre victima si se aseaza tacit cu capul pe paltonul naclait si priveste intins cerul imaginandu-si spiridusi in nori conturati la coltul lumii, nu tu cuvant, nu tu vant, nu tu miros de pin, se aproprie totul vertiginos de vid. Fredonand un cantec vechi, invatzat undeva prin mina, cand era cu tatal, copilul isi taraie fiinta catre padurea neagra lasand victima in spate parca dandu-i binete si parca fiind inca o persoana si nu obiect, ce despartire atat de fugara si fara de sens. Cu o ultima adiere de vant ce aduce un vraf de zapada pe barba stufoasa a fostei fiinte se inchide si poarta grea ce blocheaza apusul in afara casei unde la o mansarda copilul zornaie doua cartuse asteptand sa vina ziua de maine pentru un fel de mai bine.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget