joi, 18 iunie 2009

Poveste fara sens cu un singur sens

Pun piciorul stang in fata si calc fara sa ma tem, pamantul e sub mine, ma tine.
Ma tin de zidul scorojit de timp de o culoare ce arata mai mult manjita, vopseaua umflata si scorojita de soare si de oameni se uita nepasatoare la mine cum ma uit la ea. Ajutorat de tot ce i in jurul meu sa merg in fata, o fac dar tarziu imi dau seama ca merg inspre inapoi si scrasnesc din dinti cu pumnul strans plin de tarana pe care am respirato acolo jos. Blestemele imi trec prin urechi vuind cu fiecare consoana accentuata, ochii imi fug dupa lumina gri a cerului care dispare si ea de rusine, gura uscata vrea sa tipe, mana tremuranda cere, toate simturile sunt lamentabil de frumoase in lipsa lor de putere. Sunt departe ma uit in zare vantul uscat imi taie fata si nu pot sa inteleg ce se intampla si unde ma aflu. Picioarele imi circula pe pamantul crapat, singure, independente de vointa mea, taraie o carcasa pierduta in univers.
Nu mai pot, caldura de afara imi intra in sange, soarele de pe cer simt ca imi prajeste organele interne, totul este un chin continuu ce nu se mai termine si vreau sa imi iau zilele si sa raman cu noptile reci pe vecie.
Taraindu-ma prin praf si cu aschii in degete, fara bocanci, fara haine pe mine, reusesc sa ajung la usa ce inchide acest traseu, aceasta corvoada ce nu permite individului de a se ridica si de a domina insusi natura ca un stapan asupra Pamantului cum se proclama. Usa masiva din lemn de nuc, inchisa la culoare ca misterul din spatele ei, cu o clanta ruginita pana la Dumnezeu, de se mira si sfinti, tocul inscriptionat de shamani ai timpului ce protejeaza acest mister. Intind mana si literele ciudate de pe toc incep sa lumineze intr un mod foarte bizar cu o culoare alba intens. Cu o ultima sfortare, cu mana plina de spini si scaieti cu sange uscat pe degetul mare si inelar, apas cu toata forta pe clanta timpului.
Deodata toata lumea se strange in jurul meu pregatiti sa vada ce se ascund in spatele mastii, un amarat si batut de soarta are sansa sa deschida poarta trecutului sa vada ce vrea, toti aplecati cu rasuflarile taiate si parca neavand nevoie de aer inca 2 eternitati asteptand in spatele muribundului.
Dar el apasa din nou pe clanta si impinge la loc usa masiva rupand unica cheie in broasca ce suferea cumplit ca un suflet blocat in iad sub forma de poarta.
De ce ? De ce ? De ce ?
Viitorul este mai aproape si este de neoprit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

A apărut o eroare în acest obiect gadget